Amestecatura de ganduri

A nins, asa cum mi-am dorit. E zapada pe strada, pe masini. Am stat duminica la geam si ma uitam cum ninge si eram fericita. Uitasem pentru o vreme de gandurile care ma bantuie de ceva timp.

Ma uit din cand in cand pe geam si vad zapada, zambesc si plec. Totul e din nou la fel.

Am sperat ca ninsoarea sa ma faca sa-mi revin cumva, iar albul ei sa modereze negrul din gandurile mele. Nu functioneaza cum mi-am dorit.

Duminica am adormit foarte tarziu. Am citit intinsa in pat, m-a luat somnul si m-am oprit. Am lasat cartea jos, am stins lumina si m-am culcat. Era in jurul orei 1 dimineata. Am adormit (cred) pentru vreo 10 minute, dar un vis sau o vedenie m-a facut sa suflu intr-un puf de papadie, sa aprind lumina si sa ma intreb "ce a fost asta?". Mi-am dat seama ca a fost doar un vis si am vrut sa ma culc la loc. Dar nu am mai putut adormi. Pana pe la 3 am stat in intuneric, incercand sa alung toate acele ganduri si griji care nu-mi ieseau din cap. Se prinsesera bine de mine si nu se dadeau duse.

Am aprins televizorul, am dat pe Discovery Science, unde era o emisiune despre (culmea!) somn. Cam in jumatate de ora a venit mos Ene. Am programat televizorul sa se stinga, si  a trebuit sa ma mai chinui vreo 30 de minute sa adorm.

La ce ma gandeam? La aceleasi lucruri care nu imi dau pace si despre care am mai vorbit. 

Ce se intampla dupa ce pleaca ai mei? Cum va fi viata mea?

Nu imi ajung banii din ceea ce fac acum nici macar pentru o viata decenta.

Voi pleca si eu din tara atunci cand voi avea ocazia? Daca plec, va veni R cu mine? Daca da, ce se va intampla cu clubul? Nici nu am curaj sa ma gandesc ce ar fi daca nu va veni cu mine.

Ce se intampla cu bunicii? Ce facem cu toate lucrurile pe care le avem aici?

Vreau sa traiesc in mizeria asta de tara toata viata? Nu prea, dar mi-e putin teama sa plec.

Mai am eu prieteni? Nu stiu. Viata sociala?

Vreau sa predau? Vreau sa lucrez ca programator? Vreau sa fac altceva?

Ma iubeste cu adevarat? Avem o relatie adevarata? Ce facem si despre ce vorbim atunci cand nu suntem la club?

Sunt o buna profesoara? Ma urasc copiii? Ma plac?

Sunt chiar asa destepta cum au oamenii din jurul meu impresia?

Sunt fericita? Nu ma simt fericita. Cred ca daca as fi cu adevarat, as sti cum e.

Am spus ca vrea sa trec peste problema pe care o am cu copiii, ca am sa fac cercetari si incercari. Nu am facut nimic. Nu stiu de ce. Si pur si simplu e la fel, sau chiar mai rau, pentru ca acum trebuie sa tin si orele lui R.

Ma gandesc la proiectul pe care il aveam de facut pentru interviu, la ce le-am spus celor care l-au trimis. Am spus ca voi lucra la el. Da, poate voi lucra candva. Dar acum parca simt ca facultatea pe care am facut-o nu ma satisface. Imi place, dar nu ma simt ca sunt buna pentru asa ceva. Acel proiect m-a descurajat, pentru ca nu prea il inteleg.

Ma descurajez foarte repede. De felul meu ... nu am curaj. Nu vreau sa fie asa. Cum fac ca sa ma schimb?

Cati prieteni am? Am realizat ca nu mai am prieteni, doar cunostinte. Nu stiu sa ma apropii de oameni, nu am incredere in ei. Mi-e teama ca nu le place cum sunt, ca nu stiu sa fiu ca ei, ca ma judeca, ca sunt rai sau inselatori. De cand sunt mica, majoritatea "prieteniilor" au fost interesul "prietenilor". Au fost langa mine pentru ca eram buna la scoala si stateau cu mine ca sa ii ajut. Cred ca de asta nu am incredere in oameni.

Dar cand ieseam afara si incercam sa ma bag in vorba cu alti copii, isi gaseau repede ceva de facut si plecau, iar eu ramaneam singura. M-am simtit mereu respinsa si cred ca asta m-a facut sa fiu tematoare.

Am legat o prietenie buna cu o colega din gimnaziu. Am fost prietene bune 3 ani. Am ajuns la liceu si relatia a inceput sa se raceasca. Eram la licee diferite si nu prea ne mai vedeam. Cand am intrat la facultate am inceput sa ne vedem la jumatate de an, sau chiar mai rar. 

Acum nici la telefon nu prea mai vorbim. Nici nu prea mai avem ce sa ne spunem. Amandoua ne-am schimbat si nu mai suntem asa cum ne stiam candva. Nici inainte eu nu prea vorbeam, eram mereu cea care asculta si cu viata mai putin interesanta. Ea mereu avea ceva de povestit, dar era cineva cu care mai impartaseam uneori din putinele lucruri care se intampla in viata mea.

Si imi pare atat de rau ca nu am o prietena cu care sa vorbesc despre tot ce gandesc si ce simt, cu care sa ma sfatuiesc ce sa fac in unele situatii. O prietena care sa imi fie alaturi si sa ma ajute sa trec peste unele momente.

Si daca as avea ... nu as sti cum sa fiu eu o prietena pentru ea. Nu stiu sa dau sfaturi, nu stiu sa incurajez, nu stiu sa vorbesc.

Il mai am pe V, cu care am fost colega din clasa I. Ne-am imprietenit abia in liceu. Ajunsesem prieteni atat de buni. Cu el vorbeam cate in luna si instele. Oricand gasim ceva de vorbit. Si acum. Doar ca si cu el ma vad foarte rar. E la medicina in alt oras si nu prea ne vedem, nici nu prea ne auzim.

C ... am fost colega cu el la liceu. Ne-am imprietenit, dar nu foarte tare. Oricum ne-am apropiat si e o persoana cu care as tine legatura, o persoana de care imi pasa. Are o prietena de ceva timp (nu imi place sa vorbesc de ea pentru ca nu prea imi place stilul ei ... dar trec peste, e alegerea lui), rar apucam sa vorbim acum, si mai rar numai cu el, pentru ca prietena lui este cu el cand are timp de vorbit. Oricum si el va pleca in toamna din tara, asa ca e inca un prieten in minus.

Relatia mea cu R este reala? Il iubesc cu adevarat sau a ajuns doar obisnuinta? Nu stiu cum sa vorbesc cu el despre asta. Daca incep spune imediat ca vreau sa ma despart de el, ca vorbesc numai prostii, ca n-are rost sa vorbeasca cu mine, ma cearta. Din alte incercari, stiu ca s-ar putea sa ne certam rau.

Dar simt ca trebuie sa fac asta. Si am s-o fac. Sper sa nu se termine cu o despartire pentru ca atunci as ramane chiar singura. Singura, singura.

Si nu stiu daca as putea si nici nu stiu cum as putea sa mai leg o relatie cu altcineva vreodata. Am avut un esec stupid cand eram in clasa a 8-a, dar care se pare ca m-a marcat.

El e prima mea relatie EVER. Primul baiat, prima intalnire, primul sarut, primul cu care m-am tinut de mana ...

Eu cred ca il iubesc. Nu stiu altfel cum as mai fi si acum cu el .. dupa aproape 5 ani. E speranta ca vom ajunge mai bine, ca trecem doar o perioada mai ciudata si mai agitata. Nu stiu ce sa cred. Nu stiu ce simt. Nu stiu ce sa fac.

Ma simt singura. Ma simt vinovata pentru asta, dar nu stiu ce trebuie sa fac. Nu stiu cu cine sa vorbesc pentru ca stiu canimeni nu m-ar intelege dintre cei ce ii cunosc. Pentru ca nu vreau sa ii impovarez pe altii cu problemele mele. Pentru ca de fiecare data cand ma vad cu cineva, sigur am o nemultumire despre care ii povestesc si e deprimant.

De ce mi se pare viata asta atat de plictisitoare? Nu-mi place. Nu vreau ....

De ce nu am si eu ceva interesant de povestit? Poate nu stiu cum sa povestesc, dar de ce?

Nu mai inteleg nimic. Doar atat ... ma simt singura, poate abandonata ... nesigura, neinteresanta, nesociabila ... fara prieteni, neiubita ... incoltita de niste probleme pe care nu stiu sa le rezolv ... teamatoare ... deprimata. Nu stiu ce sa fac cu viata mea si nu stiu cum sa fac ceva cu ea.