Eu sunt 2

In crizele mele depresive, am scris astazi pe facebook la status o gramada de porcarii, adica dintre intrebarile care imi trec mie prin minte.

Am scirs cred pentru ca speram sa ma auda cineva, sa-mi demonstrez poate ca nu sunt cu adevarat singura.

E dureros sa renunt la o iubire, la un mod de viata, la ceea ce ma tinea pe linia de plutire, la marele vis al vietii mele .. pentru un inger, pentru fiinta iubita. Am renuntat la dans (la dansul cu iubitul meu .. acesta e marele meu vis). Am renuntat pentru ca el sa poata face dans asa cum isi doreste (adica nu cu mine). Nu a vrut niciodata sa danseze cu mine.

Dar de ce ma doare daca e pentru cineva pe care iubesc?

Cad si nu mai ajung pe pamant. Nu mai vad nicio speranta, niciun scop, niciun strop de fericire.

Astazi am plans pana au inceput sa imi amorteasca mainile ... doar la gandul ca dintr-o prostie de-a mea, doar pentru ca pot vorbi si pentru ca nu gandesc bine, mi-am pierdut visul.

Ma vad singura, abandonata. Ma simt neputincioasa.

Mi-e frica sa mai spun ceva si sa mai iau o decizie. Mi-e teama de un nou esec, ca am sa fac din nou pe cineva sa sufere, mi-e teama sa nu fac din nou o prostie si sa adaug un alt regret pe lunga lista.

As vrea sa nu fi avut voce sau cuvinte, sa nu fi putut vorbi atunci cand am spus acele ... lucruri pe care le regret si datorita carora ma aflu acum aici.

Am ajuns la capatul puterilor. Ce trebuie sa fac cand sunt la un final de drum si nu vad nicio lumina, nicio usa, o crapatura, un geam deschis?

As vrea sa pot da timpul inapoi sa sterg nesfarsitele regrete, sa-mi retrag miile de cuvinte, sa refac nesuferitele de zile ... sa le fac asa cum ar fi trebuit.

Am 23 de ani si ma simt o ratata, un esec, o greseala. Unde am gresit? In ce intersectie din viata mea am gresit drumul? As vrea sa stiu, poate as putea cumva repara greseala, sa refac drumul, sa revin la vechea traiectorie

Si mai tarziu, am primit mesaje, tot prin facebook. Prima care mi-a scris e o fosta colega de la dans. M-am bucurat ca primesc atentie intr-un moment nefericit din viata mea si ca exista cineva care este dispus sa ma asculte.

R ma asculta, dar nu stiu daca ma intelege ... de fapt, cred ca nimeni nu ma intelege.

In fine, i-am scris un raspuns prin care sa-i multumesc pentru gest si in timp ce il scriam mi-am dat seama: eu sunt 2. Si cred ca sunt asa de ceva vreme. Cred ca din liceu, dupa primele luni.

Si as vrea sa redau o parte din mesajul pe care l-am trimis:

"

nu pot sa iti spun decat ca mi s-au intamplat multe lucruri, cateva mai mari si multe lucruri marunte si stupide. dar sti ca paharul se umple si cu picaturi mai mici. in plus, stiai deja ca eu sunt o fire mai negativista, mai pesimista si intotdeauna am avut inclinatii spre depresie. normal ca nu m-a ajutat cu nimic, ci dimpotriva. am fost consitenta de asta tot timpul, dar n-am stiut sa fiu altfel.

ce-am patit? sunt mai mult lucruri personale pe care (sa nu ma intelegi gresit, te rog) nu le pot discuta. pur si simplu s-au adunat atatea esecuri, am facut atatea greseli si am atat de multe regrete incat ma coplesesc. simt ca am pierdut controlul vietii mele, parca altcineva gandeste si vorbeste pentru mine. parca eu sunt 2. adica una rea care gandeste si vorbeste prostii si cealalta, sa ii zic buna dar slaba, care isi da seama de ce face cealalta dar parca ea nu poate actiona in niciun fel.

stiu ca suna ... de parca as fi nebuna. poate chiar sunt :-/

am patiti ... mai multe dileme, mai multe probleme ... am patit .. ca m-am trezit ca sunt adult, dar mintea mea e de copil si, culmea, nici nu vreau sa fiu adult.

am ajuns sa-mi fie frica sa reactionez, sa vorbesc, sa iau decizii pentru ca mi-e teama sa nu fac iar vreo porcarie care, eventual, sa ma afunde si mai mult in frig si intuneric, sa nu creez decat un alt regret pe lista.

multumesc pentru mesaj si apreciez atentia ta. ma ajuta foarte mult sa vad ca sunt oameni carora le pasa. de fapt, eu stiu ca sunt astfel de oameni, ca nu sunt singura ... cealalta eu (aia rea) poate are nevoie de confirmare

scuze ca sun ca o nebuna. nu cred ca sunt schizofrenica ... poate m-am transformat in filosof. asa imi imaginez eu lupta pe care o duc, pentru ca lupta nu intre mine si restul lumii, ci ma lupt eu cu mine.

si cumva am speranta ca dupa ce trece perioada asta, am sa reusesc in sfarsit sa ma schimb si sa fiu asa cum imi doresc.

"

Asa ... da, cred ca sunt 2.

Cea dominanta se manifesta, e rea, vorbeste prostii, nu gandeste, face tampenii, raneste oameni, e egoista, e geloasa, negativista.

Cealalta vorbeste foarte rar si niciodata atunci cand ar fi cazul. E constienta ca perosoana mea e rea si nu se poarta bine. Stie ca viata e frumoasa, vrea sa se bucure de culorile florilor, sa fie pozitiva, cu mintea deschisa, mai iubitoare. Da' e prea bleaga.

Cum naiba o fac sa fie mai puternica decat partea mea rea?

Adica eu fac tot ce fac, dar parca nu ma controlez eu. Parca e altcineva. Si eu stiu ca ce fac e rau dar fac, nu ma controlez.

WTF!!!!??!?!?!

Asa ma simt eu acum, ca in poza aceea cu omul pe stanca: sigura, pe marginea unei prapastii, nu e nimic in fata mea (doar gol ... cadere in gol), totusi vad ca viata e frumoasa (peisajul e super), in fata mea e un mare gol, e o mare apa pe care nu o pot trece. Cum ajung pe partea cealalta? Frumusetea vietii o poti admira doar de la distanta?

Daca merg inapoi ... ce se intampla? Merg pe aceleasi locuri pe care le cunosc deja? Poate fi un lucru bun?

Dar eu nu am cum sa merg inapoi, pentru ca ce am facut... nu stiu daca e reversibil.