... multe... dar, a plecat mama

De cand nu am mai scris pe blog s-au intamplat multe. N-am avut timp, iar cand am avut timp n-am avut chef. Cand am avut chef, nu puteam pentru ca nu eram singura sa pot scrie inistita.

Acum sunt singura, am chef si nu prea. Asa ca voi scrie, poate, la un moment dat, despre cele petrecute.

Cam ce a fost? Multe, dupa cum am zis.

Am facut concursul nostru la Bacau, cu o saptamana inainte de Florii. A fost un succes. A iesit mult mai bine decat ne asteptam.

De Florii am participat la un concurs la Bucuresti, la DanceMasters. De cand am plecat de la celalalt club, inca de acum 3 ani, merg la DanceMasters in fiecare an, sa privesc si  ii spuneam mamei: "Anul urmator vom fi si noi acolo, pe ring, dansand la internationale." Asta s-a intamplat abia anul acesta. Si am vrut neaparat sa intru si sa fac ceea ce intr-un fel ii promiteam mamei in fiecare an. Am participat la DanceMasters, la international. Special pentru ea am facut-o si am avut si un rezultat mai bun decat ma asteptam.

Am vrut ca inainte sa plece sa ma vada dansand la un IDSF. M-a vazut, apoi am stat si am privit impreuna cu ea si cu tata urmatoarele etape ale concursului. Am stat pana la sfarsit si voiam sa nu se mai termine deoarece cu fiecare secunda se apropia momentul in care sa ma despart de mama si de tata.

Dar s-a terminat. Si am coborat impreuna pana la strada, de la Sala Polivalenta, pe jos pentru ca erau prea multe masini ca sa mai asteptam un taxi.

Am ajuns si a urmat dureroasa despartire de parintii mei. Noi mergeam la cazare, ei mergeau la aeroport, unde urma asteprarea avionului catre Varsovia. In strada ne-am desparit. Tata barbat, puternic. Eu si mama, cu lacrimi. Era inevitabil. Nu ii mai dadeam drumul din brate, nu puteam s-o las sa plece. Si acum as fi tinut-o. Da, am aproape 23 de ani si plang dupa mama. Si?

Am plans tot drumul spre cazare. Ma trezeam noaptea lacrimand. A doua zi mai lacrimam. Acum imi mai da cate o lacrima, din cand in cand. Dar mi-e foarte dor de mama.

Ca tot am fost in Bucuresti, am fost la control la medicul de care mi-a spus ORL-istul meu, sa ma consulte si sa rezolve problema cu urechea mea dreapta. O idioata insensibila! O Tampita!

Nici nu m-am putut gandi mai prost, dar pentru economie a fost mai bine sa merg atunci si nu sa fac alta data un drum pana in capitala. Obosita si fizic si psihic dupa o luna de planificat concursul de la Bacau, apoi o saptamana de munca intensa pentru DanceMasters, suparata de plecarea parintilor, ingrijorata de ce avea sa fie, stresata de ce ar putea sa imi spuna ca trebuie sa fac si (hai sa o zic si pe asta) mai sensibila decat de obicei si dereglata hormonal si psihic datorita "minunatei" perioade prin care trece orice fata in fiecare luna, incepand cu o anumita varsta .... asa m-am dus la Spitalul Militar, la femeia aceea insensibila. 

Au o aparatura veche. Medicul meu se uita in ureche cu un aparat special, ea mi-a bagat o palnie in ureche si asta a fost. Am intrat si nici macar nu m-a intrebat care e problema. Mi-a bagat ceva in nas, s-a uitat si a zis ca am o usoara deviatie de sept. Eu i-am zis ca am venit pentru o problema la urechea dreapta. Ea mi-a bagat palnia in stanga. Nimic. Apoi s-a uitat in dreapta. A vazut ca imi curge, m-a intrebat de cand .. bla-bla. Am infectie, imi ia din secretie si imi da sa merg cu ea la un laborator.

Pana sa ma lase sa plec...a urmat chinul de pe lume. Fara sa imi zica absolut nimic, a inceput sa pregateasca aparatul pentru aspirat. Eu il stiu, ii cunosc fratele de la medicul meu ORL-ist. E nasol + experienta trecuta + starea mea generala (si in amanunt) => eu si mai speriata, stresata, fricoasa, super sensibila la durere, plangacioasa. Oricat ma abtineam de la plans ... nu reuseam.

Mi-a facut o aspiratie atat de brutala si de dureroasa ca si acum ma chircesc cand ma gandesc la durerea aceea. E cea mai cumplita durere pe care am simtit-o vreodata. Ea e o insensibila. Nu m-a intrebat de sanatate. M-a vazut asa ... in halul in care eram, si a vrut (sau nu) sa faca sa fie si mai rau. "Problemele psihice si depresia ti-o tratezi la psihiatru, nu la mine." N-am stat la discutii, ca daca incepeam, ne luam la bataie. I-am zis simplu: "Bine. Spuneti-mi ce am de facut.". Ea a vrut sa continue raul, iar eu ii raspundeam usor rautacios (nici chiar sa ma cert cu ea ca ma lasa fara timpan) si terminam scurt "Mai departe ce trebuie facut?", "Ce se intampla mai departe?".

Cand a prins probabil ideea ... mi-a trantit-o: dupa analize, in functie de ce provoaca infectia imi da tratament (parca vreo2 saptamani). Ma interneaza, imi face aspiratii de 2 ori pe zi!!!!! (a vazut ca imi plac, probabil) si tratament injectabil. Nu am voie sa racesc si nu am voie sa plang pentru ca apar secretii in nas, care se duc si ataca urechea.

Superb! Apoi, urmeaza o operatie la nas, ca sa imi repare deviatia. Si abia dupa, operatia la ureche. Cea mai faina perioada din viata mea!!!!!! Nu credeam ca exista ceva mai nasol ca liceul.

Cea mai buna parte a fost ca nu mi-a cerut bani. Bine a facut!

In fine, am dus analizele, am rpimit prin mail rezultatul, despre care nu-mi pot da cu parerea pentru ca nu inteleg nimic. Am decis sa merg sa discut mai intai cu medicul meu si apoi mai vad ce fac.

Ajunsa acasa ... a venit R si sta la mine, impreuna cu fratele meu. Asta e o alta poveste si chiar nu am chef sa ma gandesc la discutiile pe care le avem.

Oricum, toate atributiile mamei imi revin acum mie. Eu ma ocup cu ordinea generala din casa, eu fac curatenie, eu mancare ... de toate. Baietii sunt baieti. Nu sunt foarte mizerabili, dar aduna vasele in chiuveta, lasa cani peste tot, murdaresc masa si n-o curata, aduc mizerie de afara si o lasa asa. Trebuie sa le dau eu de lucru ... 

... va fi greu, ma voi descurca cu toate astea pana la urma...

... imi pot vedea parintii prin internet ... dar imbratisarile mamei din fiecare zi nu mai sunt.

Mi-e dor de mama ...